Ţi-am cerut să pleci şi ai plecat fără să priveşti în urmă, fără să te gândeşti că, de fapt, nu voiam să pleci, ci doar să mă iei în braţe şi să mă săruţi. Ai să spui, din nou, că dramatizez. Da, dramatizez şi ştii ceva? Îmi place şi mă pricep la aşa ceva. Eu mă pricep să dramatizez... iar tu te pricepi să îmi întorci viaţa pe dos. Mă suceşti pe toate părţile ca pe-un titirez, mă ameţeşti şi apoi îmi dai drumul ca unui fluture după ce i s-au smuls aripile.
Dar ai să te întorci, ştiu asta, mi-o spune instinctul. Ţi-e greu să accepţi că ai nevoie de mine. În tine se duce o luptă aprigă între omul care se vrea independent şi nevoia ta de mine. Devii dependent de mine şi nu-ţi convine. Te-ai obişnuit să fii singur, să fii tu cu tine şi numai pentru tine, să-ţi fii cel mai bun prieten şi să ţii locul iubirii în viaţa ta, să nu ai nevoie de nimeni altcineva în afară de tine, să fii doar tu... Nu vrei să accepţi că orice ai face sau ai spune eu rămân aici, pe loc, lângă tine, dar într-o zi vei vedea totul şi ai să-mi mulţumeşti că nu te-am lăsat să greşeşti.
